Propolis, polen, păstură și ceară — de la stupină, în Moldova

Propolisul e cleiul albinelor. Ele adună rășina de pe mugurii de plop, de salcie și de pomii din livadă și lipesc cu ea tot ce le încurcă în stup: crăpăturile, locurile aspre, trecerile de prisos. Eu îl răzui cu dalta de pe rame și de pe pânza stupului, la sfârșitul verii. Pe viu e o masă închisă la culoare, rășinoasă: la căldură moale și lipicioasă, la rece tare. Miroase a rășină și a cetină, iar la gust e amărui.

Polenul e chiar ghemotoacele acelea de pe piciorușele din spate, prinse de colectorul pus la urdiniș. Răstorni sertărașul pe masă — o grămăjoară de granule de toate culorile: galbene, portocalii, cărămizii, cenușii, după floarea de pe care a venit albina. Păstura e același polen, îndesat în faguri și lăsat să se acrească. Ceara e topitura fagurilor vechi: o turtă galbenă care miroase a miere.

Patru produse — și toate diferite

Propolisul și ceara sunt materialul de construcție al stupului, polenul și păstura — hrana lui. Primele două nu se mănâncă cu lingura, celelalte două — da. Propolisul și ceara stau ani de zile aproape fără grijă, iar polenul e cel mai mofturos produs al stupinei.

Polenul și păstura se încurcă des între ele. Polenul e uscat și sfărâmicios, cu gust ierbos. Păstura e mai îndesată, mai închisă la culoare și mai acrișoară, trage a pâine de secară. Dacă gustați pentru prima dată, luați câte puțin din amândouă.

Cum vă dați seama că e produs adevărat

Propolisul scos de la rece e tare și se fărâmițează, dar într-o palmă caldă se înmoaie și se modelează ca plastilina. Mirosul e rășinos, gustul amar. Dacă e prea uniform, steril de curat, fără nicio firimitură de ceară, întrebați de unde vine.

Polenul se dă de gol după culoare: granule de mărimi și nuanțe diferite; calibrat ca mărgelele, de la stupină nu vine. Granulele uscate zornăie pe masă, cele umede se lipesc. Ceara, zgâriată cu cuțitul, dă o așchie care se sfărâmă, pe când parafina e mai moale și unsuroasă la pipăit.

Cum se păstrează și ce faceți dacă s-a lipit

Propolisul — într-un borcan cu capac, la răcoare și la întuneric: trage mirosurile străine. S-a făcut tare ca piatra — așa și trebuie; ca să-l dați pe răzătoare, țineți-l un ceas la congelator. Cerii îi ajunge o hârtie și un loc răcoros, iar pojghița albicioasă de deasupra nu e mucegai, ci o transpirație a cerii.

Polenul cere uscăciune și rece: borcan închis în frigider, iar dacă îl țineți până în primăvară — la congelator. S-a lipit, dar miroase la fel — întindeți-l pe o hârtie pentru o zi. Miros de mucegăială sau puf cenușiu — aruncați. Păstura se ține la rece tot timpul, altfel ajunge molia la ea.

Cu ce se mănâncă și cui i se potrivesc

Polenul și păstura se iau dimineața: o linguriță se dizolvă în apă caldă sau se pune în terci și în brânză de vaci. Mulți le amestecă cu miere, unu la unu. Din propolis se rupe o bucățică și se mestecă. Ceara merge la lumânări, la balsamuri și la ceruit lemnul.

Vă spun cinstit: polenul și păstura sunt polen de floare în formă concentrată. Sunt oameni care reacționează la înflorire — începeți cu câteva granule sau nu luați deloc; femeile însărcinate, cele care alăptează și copiii să întrebe mai întâi medicul. Promisiuni legate de sănătate nu fac: sunt stupar, nu farmacie.

Când se strâng și de ce nu seamănă un an cu altul

Polenul înseamnă mai și iunie: salcâmul, livezile, ierburile Codrilor. Colectorul nu stă la toate familiile și nici toată vara: ce ia stuparul, aceea nu mai primește puietul. Propolisul îl răzui în august-septembrie, păstura o scot toamna, ceara o topesc iarna.

Nu promit că am de toate tot anul. Primăvară rece și ploioasă — polen aproape că nu e, albina nu iese. O familie lipește cu propolis tot ce prinde, cea de alături dă un pumn într-o vară. Sunați și întrebați ce am acum la îndemână.